miercuri, 10 aprilie 2019

Dragă Aprilie,

Unde se ascunde dragostea şi ce vrei să-mi spui prin pomii înfloriţi târziu? Peste ce colţuri ale sufletului veghează Dumnezeu şi cât de adânc putem noi să pătrundem ce înseamnă de fapt sacrificiul?
Eu nu pricep nimic. Nu (mă) înţeleg deloc. Nu ştiu de unde am venit şi nici încotro mă îndrept. Aş vrea fierbinte ca viaţa mea să aibă un sens. Cred că există un sens. Dar e ascuns de ochii oamenilor.
Dragostea vine din ceruri şi ne cuprinde pe toţi. Oare de ce nu toţi oamenii o pot vedea? Sau? De ce fug de ea?
Nu mă pot ascunde. Nu pentru mult timp. Ce să fac, Aprilie, să nu risipesc ce mi s-a dat? Şi dacă cuvintele au viaţă nu mă fac eu vinovată de sângele lor atunci când le înţeleg prost?
Înţelepciunea vine şi ea din ceruri şi urlă. Eu îmi pun degetele în urechi şi o întreb de ce vorbeşte în şoaptă.
E o ceaţă peste ochii oamenilor. Şi cine o să o ridice?
E o singurătate greu de pătruns şi un gol care nu trebuie umplut.
Suferinţa îşi are frumuseţea ei şi se găseşte în alin. Cum pot eu să fiu alin?
M-am încăpăţânat să sufăr şi să fiu fericită în acelaşi timp cât timp am să trăiesc pe acest pământ.
Ţin strâns de recunoştinţă şi de toate lucrurile pe care nu le înţeleg.
Aş vrea să fiu ce nu sunt şi dacă aş deveni ce vreau mi-ar fi scârbă de propriile dorinţe.
Vreau să îmi ascult cuminte chemarea, dar îmi e teamă.
N-ar trebui.
Povara cea mai grea mi-a purtat-o Altcineva. Mie şi întregii lumi.

joi, 28 martie 2019

Dragă Martie,

Sunt un copil pierdut şi confuz.
Iar tu mi-ai schimbat viaţa. Încă nu ştiu în ce fel şi ce măsură, dar ai făcut-o.
Ai luat de lângă mine o persoană foarte specială. Dar nu pentru totdeauna. Asta ştiu sigur. Va veni o zi când am să revăd acea persoană. Atunci când va veni timpul să las şi eu în urmă tot ce-i trecător.
Deocamdată sunt încă aici, pe pământul ăsta care niciodată nu va putea sătura un suflet. Mereu rămâne ceva nefăcut şi nespus. Mereu parcă s-ar putea mai bine, mai uşor, mai altfel.
Mâine plec. Tot undeva unde sufletul nu-mi va fi săturat, dar într-un alt mod decât acum. Aştept de un an să plec şi azi nu sunt pregătită. Dar sper şi mă rog să mă întorc pregătită.
Copacii înfloriţi sunt cel mai frumos cadou de rămas bun pe care mi l-ai putut dărui. Îţi mulţumesc atât de mult pentru ei.
Oamenii au fost foarte buni cu mine zilele astea. Nu m-am aşteptat să le pese atât de mult. Sunt atât de binecuvântată să mă simt într-atât de iubită.
Te rog, fă să înflorească şi inima mea. Uneori am impresia că ramurile mele sunt pline de boboci, dar nu înfloresc niciodată. Vreau să am şi eu floare şi mai apoi rod.
Fă din mine ce vrei, numai să ştiu că pot să am rod.
Mâine plec. Şi sunt locuri în care am impresia că mi-am luat la revedere pentru ultima oară.
Mâine plec. Şi mă gândesc numai la mine.
Mâine plec. Mâine plec. Mâine plec. Şi cuvintele mi se rostogolesc prin minte iar şi iar lipsite de orice înţeles. Exact ca atunci când spui ceva repede şi de multe ori şi îşi pierde semnificaţia.
Încotro mă îndrept de fapt? Răspunsul n-am să-l ştiu decât atunci când mă voi întoarce acasă.
Rămâi cu bine.

marți, 5 martie 2019

Dragă Februarie,

"Ai simţit vreodată că sentimentele tale nu se potrivesc cu ce se întâmplă în jurul tău?"
Doar atât am scris ca notiţă pe telefon gândindu-mă la scrisoarea către tine. Am vrut să te întreb neapărat asta. Cred că sunt stricată pentru că sentimentele mele sunt cu totul nesincronizate. Nu ştiu ce fel update trebuie să îmi fac.
Ce-o fi fost în capul meu, Februarie? De ce îmi pasă mai mult de fiecare emoţie vagă a mea în loc de lucrurile care se întâmplă de fapt în jurul meu?
Mă ascund şi tot ascund, refuzând să dau piept cu realitatea din jurul meu. Văd prea bine că emoţiile negative sunt parte din viaţa tuturor oamenilor şi totuşi refuz cu încăpăţânare să le înfrunt pe ale mele. Prefer să îmi trag plapuma peste cap. Şi ştiu, ştiu, ştiu că rugăciunile îmi sunt ascultate, dar mie tot să îmi plâng de milă îmi e mai comod.
De câţi ani mă tot uit la mine, la lipsa mea de încredere în sine şi îmi spun "de mâine îmi va trece" şi nu a trecut.
Răspunsul e să nu mă mai tot analizez atâta. Să mă las să fiu. Şi totuşi încrederea asta e un lucru atât de străin de mine, de felul în care m-am obişnuit să fiu încât parcă toată fiinţa mea o respinge.
Eu continui să mă rog şi să mă lamentez.
"Dacă nici Dumnezeu nu mă mai iubeşte?"
E o minciună. Dar eu risipesc aşa de uşor dragostea cu nesiguranţele mele. Aş vrea ca mai mulţi oameni să o poate vedea, dar cum să poată când eu însămi mă ascund de ea?
Să-mi vărs sufletul aici e forma mea preferată de a mă ascunde: la vedere.
(Sper să pot pune în practică tot ce am realizat luna asta).

marți, 19 februarie 2019

Dragă Ianuarie,

Să laşi o parte din tine în urmă e mai greu decât am crezut. Sau poate că doar durează mai mult decât am planificat eu. Sau am eu rezistenţa la discomfort extrem de scăzută. Sau poate ambele. Aşa se face că sunt încă un copil ţâfnos, exact aşa cum mă ştii. Poate acum mai mult ca niciodată.
Am dormit mult. Ai fost un somn lung şi fără vise. Anul ăsta am lăsat goală lista cu rezoluţii.
Surprinde-mă, 2019. Să vedem ce poţi. Poate tu ai să reuşeşti să mă înveţi cum să fiu eu fără să mă înfăşor comfortabil în scuze şi frustrări.
Adevărul e că lucrurile sunt extrem de simple. Dar eu ador să mă complic.


sâmbătă, 22 decembrie 2018

Dragă Decembrie,

Sper că nu îmi dai speranţe false.
Cumva, acum că las lucrurile să curgă de la sine mi se pare că toate merg spre drumul cel bun. Şi pentru că văd că toată încordarea mea n-a avut niciun rost, îmi dau seama cât de multă dreptate avea cineva înţelept. Îmi lipsea doar încrederea. Încrederea că nu sunt singură.
Nu eşti nimic din ce am crezut că vei fi. Gerul de afară nu îmi amorţeşte inima. Câţiva oameni s-au strâns în jurul meu şi mi-au dăruit din iubirea lor. Cred sincer că i-a trimis Dumnezeu însuşi. 
Şi totuşi îmi e frică. Cu încăpăţânare, strâng în palme cioburi din vechea eu cu toate că printre degete sângele îmi curge şiroaie. Cum să pot să recunonsc că o parte din mine vrea să amorţească, că nu vreau să dau drumul lucrurilor care îmi fac rau, că sunt terifiată că voi face alegerea greşită şi toate se vor sfărâma în jurul meu. Dacă nu mi-ar fi iluziile atât de dulci...
Uneori mă prefac că înţeleg pasiunea altora. Uneori, când mama recită poezii, mă gândesc doar la faptul că nu mă identific deloc cu mesajul lor. Că grijile mele sunt atât de mărunte şi nici nu îndrăznesc să spun că aş putea vreodată să simt ceva atât de intens, să privesc cu atâta devotament ceva şi să dau cu adevărat totul. Nu înţeleg. De ce să spun că o fac când chiar nu înţeleg. 
Dar e doar pentru că încă mai trebuie să cresc. Şi pentru că încă îmi lipseşte încrederea.
Poate că într-o zi, cu ajutor din ceruri, am să pot primi dragostea altora fără să înerc să construiesc ziduri de gheaţă acolo unde mi se pare că inima mea e încă fragilă. 

joi, 13 decembrie 2018


Din licarirea scurta a unei senzatii, ti-am deslusit reflexia, prinsa intre aripile a doi licurici din sticla. Cineva le-a furat candva culoarea și acum prin aripile lor oglinda nu mai vad decat alb-negru. N-am indraznit de atata vreme sa ridic ochii si sa vad lumea iar in culoare de teama ca nu cumva sa nu ma conving ca tu intr-adevar ai fost mereu lipsit de ea. Inca mai sunt aici, înlănțuită de aceleasi cuvinte scrise ascutit pe o bucata de ambalaj de ciocolata. Spune-mi, ajunge tacerea mea la tine? Ti-am trimis-o de atatea ori, sa-ti tina de frig in noptile acelea in care viscolul de afara iti era cantec de leagan. Sau sa fi fost viscolul dinăuntru?

joi, 29 noiembrie 2018

Dragă Noiembrie,

Aş vrea să iei cu tine o parte din mine, acum când pleci. Ştiu că poate e o povară pentru tine. Dar te rog, pleacă cu ea şi fă-o să nu se mai întoarcă.
Ştiu ce o să spui, ce o sa mă fac cu acel gol care rămâne? Asta este între mine şi Decembrie. Poate că am să adorm în zăpadă şi durerea o să-mi amorţească. Poate că până la primăvară rana se va închide şi încet, încet voi învăţa cum să fiu altcineva. 
Deci sfâşie-mă, Noiembrie, şi ia cu tine acel lucru din mine ce trebuie să rămână în urmă. Să mi-l smulgi din piept dintr-o dată şi să fugi cât de repede poţi, să nu te uiţi înapoi şi să nu spui nimănui ce ţii în mâinile însângerate. 
Bucată cu bucată am să mă despart de tot ce trebuie să moară...Chiar dacă am să mă simt neînţeleasă din când în când şi am să (mă) plâng mult, mult de tot.
 Mi-aş dori să poţi să vezi în sufletul meu şi să tăcem amândoi. Nu ştiu ce cuvinte să mai folosesc. Ştii ce ai de făcut. Te aştept.