vineri, 3 martie 2017

trei cuvinte #3: umbrelă, ochi, cor

Se uita confuză în ochii bărbatului ca şi cum nu înţelesese de ce o oprise în stradă. Erau ochi mari, adânci, cu o căutătură aproape stranie, şi de-a dreptul...
-Umbrela, repetă el rupând-o din şirul gândurilor. Aţi uitat umbrela pe bancă.
Nu o uitase. O lăsase intenţionat, frustrată că i se părea ridicolă, probabil cel mai urât lucru pe care îl deţinea. N-avea de cât să o găsească cineva şi să o păstreze dacă-i trebuia.
-Oh, da, aşa e. Mulţumesc, intonă ea mecanic şi se strădui să zâmbească.
Bărbatul mai zăbovi câteva secunde, ca şi cum ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu făcu decât să-i zâmbească înapoi şi să o ia în direcţia opusă.
De ce trebuiau străinii să fie amabili mereu când nu trebuia? Se pricopsise cu umbrela aceea hidoasă, verde neon, cam cu o săptămână înainte. I-o dăruise o colegă, insistând că parcă arăta a ploaie afară şi de atunci nu mai ştia cum să scape de ea, deşi nu se îndura să o arunce pur şi simplu. Parcă era un blestem, uite cum se întorcea tot la ea. Ce i-a trebuit bărbatului aceluia să se trezească să alerge după ea...Chiar...Bărbatul acela. Parcă fusese ceva cu el.
-Poate că îl cunoşteam? şopti ea aşezându-se iar pe o bancă. El părea oarecum că mă cunoaşte. Sau m-a confundat?
Îşi scoase telefonul şi se prefăcu că trimite un mesaj. Scrisese doar "Avea ochii căprui.". Cine anume? Poate că avea să afle. Lăsă adresa necompletată. Se uită repede la ceas, cu un aer înadins zăpăcit, dar nu apucă bine să se ridice  când auzi un glas de bătrânel din spate:
-Domnişoară! Umbrela!

***
-Ai întârziat ieri la repetiţii ca să scapi de verziuciunea aia? întrebă distrasă una din colegele ei de cor în timp ce îşi mai făcea câteva retuşuri la păr, înainte de concert.
-Şi tot n-am reuşit, contiună ea să se plângă, dar colega nu mai asculta.
Îşi făcuse un obicei ciudat de a se înconjura tocmai cu oameni care nu prea îi dădeau importanţă, aproape ca şi cum s-ar fi temut să fie luată prea în serios, poate terifiată că oamenii i-ar fi găsit defectele prea mari dacă s-ar fi concentrat asupra ei. Credea că era mai bine să încerce să trăiască intr-un veşnic anonimat.
Atrăgea atenţia. Asta ura ea la umbrela aceea cu adevărat, anula parcă toate eforturile ei, mai mult sau mai puţin conştiente, de a se amesteca în mulţime şi de a trece neobservată. Era fricoasă din fire şi prea timidă ca să-şi asume riscul de a se şti observată de ceilalţi. Până şi faptul că alesese să facă parte dintr-un cor avea în mare parte legătură cu faptul că vocea ei se amesteca cu ale celorlalţi, formând un tot uniform, armonios. Nu era ea singura care trebuia să poarte povara tutoror ochilor aţintiţi spre cântăreţi şi atâta timp cât ştia că nimeni din public nu o privea cu adevărat pe ea în special, putea să suporte cu brio scena şi să dea tot ce avea mai bun.
Dar în seara asta era diferit. O pereche de ochi o căutau. Ochi căprui, mari şi adânci. Simţi parcă privirea lor şi se foi neliniştită la locul ei înainte ca prima piesă să înceapă. Concertul începuse demult când îşi dădu seama, în sfârşit, că cineva o priveşte şi îi luă mai apoi iar ceva vreme să se gândească dacă era adevărat sau nu, dacă la ea se uita bărbatul acel cu ochi căprui şi nu la un punct fix, oarecare. Se simţea de-a dreptul tulburată, poate nu atât de mult din cauza faptului că avusese de-aface cu el cu o zi în urmă şi nici că se uita la ea acum, ci pentru că realiza că probabil o mai făcuse şi înainte. Îşi aminti brusc, când îl văzu cu adevărat prima oară, făcându-şi loc atât de stângaci printre primele scaune, încât nu se putu abţine să nu râdă puţin în sinea ei.

La fiecare concert, el era pe unul din rândurile din faţă şi cu timpul ea învăţă cum să-i caute dinadins privirea. Aşa stânjenită cum se simţise la început, în alte dăţi parcă se întrista când îl vedea că nu vine. Îşi tot făcea planuri în minte, cum ar fi să ajungă să vorbească iar cu el, dar nu le punea niciodată în aplicare. Se mulţumea cu fiorul acela pe care i-l dăruia atât de generos. Îndrăznise chiar să-i zâmbească odată, dar apoi îşi lăsă ochii în jos pentru restul serii. Poate dacă n-ar fi fost emoţia anumitor cântece, vagul lor schimb de sentimente n-ar fi avut atâta putere, cel puţin nu în inima ei...Sau pentru mintea ei în care se cuibări pe nesimţite, printre multă îndoială, gândul  că el pentru ea venea atât de des la concerte.

***

Era într-o dispoziţie atât de bună încât nici măcar faptul că se afla într-o cafenea nu o împiedică să fredoneze încetişor. Îşi băuse de mult cafeaua, dar aştepta să se mai potolească ploaia de afară. Verziciunea se dovedi, spre exasperarea ei, mai puternică decât orice altă umbrelă pe care ea o avea şi pe care vântul le rupsese atât de uşor. Dar nu şi "verziciunea" care se încăpăţâna să reziste, parcă tocmai ca să-i facă în ciudă.
Urmări plictisită cu privirea dâra de paşi pe care o lăsaseră bocancii ei pe podeaua albă a cafenelei. Persoana din faţa ei se pregătea se plece. Afară ploaia nu dădea semne să se oprească prea curând. Şi atunci îl văzu. Fusese în tot timpul ăsta chiar acolo, dar cu spatele la ea. Îi observă în sfârşit profilul acum când se ridică şi simţi cum trăznetul care tocmai se auzi afară parcă o lovise şi pe ea. El era, fără îndoială! Dar ce să facă? Să îi vorbească pur şi simplu fără niciun alt context, cum putea ea să facă una ca asta? Dacă totul fusese într-adevăr doar în mintea ei? Dar uite-l că pleca şi o şansă ca asta probabil că nu urma să mai aibă. Îi veni o idee şi se avântă şi ea, după el, în ploaie.
-Umbrela! V-aţi uitat umbrela! strigă ea agitând "verzitura".
Zăpăcit, privind spre propria umbrelă, se întoarse sprea ea. O recunoscu şi expresia feţei îi trecu de la uimire la o evidentă încântare.
-Da, aşa e! Mulţumesc, spuse el pe un ton jucăuş. Dar văd că dumneavoastră nu aveţi una...Nu vreţi să vă conduc?
O privi lung şi ea parcă încerca, fără să reuşască, să nu se lase pătrunsă de ochii lui mari, adânci, cu o căutătură aproape stranie şi de-a dreptul...fermecătoare.