vineri, 22 septembrie 2017

Trei cuvinte #4: dor, nebunie, primăvară


Cana de ceai din mâna ei se răcise de ceva vreme. Ea stătea sprijinită de perete privind absentă ninsoarea.  Era bine înfofolită şi totuşi senzaţia de frig parcă nu dispărea nicicând, indiferent de anotimp.  Din cele opt ceasuri de pe perete numai unul mai funcţiona, deşi era şi el în urmă cu cinci minute. Pe lângă ticăitul lui tot ce se mai auzea era sforăitul unui bărbat ce adormise pe canapeaua din sufragerie. Se desprinse din visarea ei abia când vărsă neatentă câteva picături de ceai.
-Omule, strigă ea enervată întorcându-se spre ceasul care funcţiona, scoală-te. Doar nu vrei să dormi până la noapte.
Bărbatul se ridică anevoie, dar mai zăbovi câteva minute bune înainte să-i răspundă. Tăcerea se scurgea mereu atât de firesc între ei doi.
-E şase ceasul, zise el, cu toate că nu se făcuse încă cinci. Să-i dau de mâncare piscii. Pe unde e, oare?
-Pisici îţi trebuie ţie! Mi-ai mâncat zilele cu ele! La mine nu te gândeşti că trebuie să-mi iau medicamentele? Tu ai fost azi la farmacie, ce ştiu eu unde le-ai pus.
Iar tăcere. Femeia începu să se foiască. În tot timpul cât stătu la fereastră gândurile ei nu se îndreptaseră decât spre trecut, iar acum nu putea să nu-şi îngăduie plăcerea de a se plânge cu amărăciune soţului ei de toate lucrurile care nu merseseră bine în viaţa lor. El aproba din când în când în timp ce-i căuta medicamentele printre rafturi. Nu auzea prea bine, dar fiecare lucru pe care ea i-l spunea mai fusese rostit de poate chiar sute de ori.
-Ia spune, aşa-i că pe asta nu o mai ţineai minte? Întrebă ea pe un ton aproape triumfător. Îi plăcea să creadă că ea era cea a cărei memorie funcţiona cel mai bine.
-Păi ce! Mi-ai spus tu să iau linte?
Nu mai avea cum să se apere. Se dăduse de gol şi nu mai avea cale de întoarcere.
-Tu auzi ce zic măcar? Dar aşa ai fost mereu! Ferească Dumnezeu  să asculţi ce are omul de zis şi apoi tot tu te plângi, că n-ai cu cine vorbi şi că...Ia stai. Ce-i cutia aia? Nu, nu! Aia de deasupra, din dreapta! Ia uite, că nici n-am văzut-o! Ce-ai pus în ea?
-Nu e niciun suc pe ea!
-Ce e în ea!
De data asta femeia zbieră cât putu de tare. El începu să râdă.
-Nu mai ştii? Din vară e aici, au găsit-o copiii când săpau prin curte. Ei cum să nu ştii! Voiau să-şi îngroape capsula timpului când de fapt...au dat de a ta. Să nu-mi zici că de atunci ai uitat să o deschizi!
Înmărmurită, întinse mâinile după micuţa cutie de metal. Se uitară împreună prin ea. Conţinea un număr dintr-un ziar, o păpuşă din cârpe, o monedă, câteva fotografii şi un plic cu o scrisoare.
-Uite! Ce tânără şi frumoasă eram! Şi totuşi ce mi-o fi trecut prin cap? Ce să fac eu acum cu toate astea?
Totuşi, deschise cu grijă plicul şi citi cu voce tare scrisoarea. Se certă singură pentru modul ei copilăros de a privi viitorul. Viaţa ei luă de multe ori nişte turnuri care ei, după câte se vedea, nici măcar nu-i trecuseră prin minte.
-Cred că eram nebună! Exclamă ea când descoperi că înafară de spernaţe de viitor şi isorisiri ale unor întâmplări care acum i se păreau fără nicio importanţă, ea cea tânără îi aşternuse pe hârtie şi o poveste. Ceva ce semăna cu un basm. Era despre o prinţesă a cărei prinţ trebuia să plece într-o călătorie, dar îi promisese iubitei lui că se va întoarce la ea odată ce va veni primăvara. Vara şi toamna au trecut, dar o vrăjitoare blestemă ţinutul cu o iarnă fără de sfârşit, ca prinţul să nu se mai întoarcă vreodată. Iarna ţinuse deja o sută de ani, iar dorul prinţesei creştea pe zi ce trecea.  Povestea se sfârşea aici, cu o mică notă în josul paginii.
„Aş vrea să o continui tu, eu cea din viitor. Până la urmă, ce s-a întâmplat? A mai venit primăvara?”
-Ei? Întrebă amuzat bărbatul. Cum e, deci? Vine sau nu primăvara?
-Tu te pui la mintea mea de atunci? Ce contează...Chiar dacă ar veni, prinţesa e prea bătrână.
Femeia se ridică şi se îndreptă anevoie spre bucătărie, dar soţul ei continuă să o bată în glumă la cap.
-Deci ăsta e sfârşitul? Ar trebui să-l scrii. Şi când mai vin copiii pe aici să citească cum prinţesa moare de dor.
-Ce ai? Ai înnebunit de tot acum la bătrâneţe?
-Sincer vorbind, dacă prinţesa eşti tu, ar uita pe cine şi ce aştepta de fapt. Ar rămâne doar cu dorul.
-Ce ştiu e că prinţul sigur nu eşti tu! N-are nimeni pe lumea asta atâta răbdare, să stea după tine şi prostiile tale!
Atunci o lăsă în pace. Ştia că nu se va putea abţine mult. Va coace sensul cuvintelor lui în inima ei o vreme şi apoi va izbucni. Cum anume, chiar şi după o viaţă trăită împreună nu putea să prevadă exact.
-Nu pot să te sufăr! Îi strigă ea în dimineaţa următoare. Toată noaptea n-am visat decât prostiile astea...Am zis că am luat-o pe arătură de tot!
-Şi cum e vina mea? Tu ai scris povestea!
-Tu nu-mi dădeai pace cu ea...Aşa ai fost mereu, tu...
-Ascultă, izbucni şi el la rândul lui şi o luă de mână. Ştiu că sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut aşa cum trebuia, că ţi-am greşit. Dar aşa cum spui tu mereu, e prea târziu. Suntem prea bătrâni să ne mai schimbăm. Şi eu mă gândesc mult la ce a fost, dar nu poţi să trăieşti doar cu asta. La ce bun să te tot amărăşti cum faci tu mereu...Numai despre asta vorbeşti. Nu crezi că e cazul să pui punct? Nu te mai poţi întoarce să schimbi nimic.
Ea îşi retrase tăcută mâna şi privi cu ciudă la pisica ce torcea la picioarele lui fără nicio grijă.
-Ţi-am zis şi eu aşa, să termini povestea aia. O iei prea în serios.
-Nu te pot suferi, mai zise ea o dată şi nu mai vorbiră despre asta.
În aceea după amiază, în loc să se uite la zăpada de afară ca de obicei, îşi luă nişte foi şi un creion în loc de ceai şi se aşeză la masă. Erau atât de multe lucruri ce se puteau întâmpla...Doar era un basm. Orice era posibil. Poate prinţesa pleacă să aducă primăvara, poate doar visează să o facă şi nu are niciodată curajul, poate că prinţul se întoarce oricum, poate că ea moare într-adevăr de dor.
-Ce nebună sunt încă, îşi zise şi începu să scrijelească în creion finalul.

*Ar fi trebuit să o scriu de tare mult timp. Îmi pare rău.
Încă mai primesc sugestii de cuvinte aici 








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu