sâmbătă, 30 iulie 2016

miercuri, 27 iulie 2016

Trei cuvinte

Lucrurile stau cam aşa...Aş vrea să scriu povestiri scurte şi să le postez aici, dar ca să fiu sinceră până la capăt nu prea am idei. Dar ştiu că tu, persoană dragă ce îmi citeşti blogul, îţi doreşti (sau nu) din tot sufletul să mă ajuţi...Ei bine, chiar poţi să faci asta. Te rog doar să-mi laşi un comentariu care să conţină trei cuvinte ce nu trebuie să aibă legătură între ele (cu cât mai aleatorii cu atât mai bine), iar eu o să încerc să scriu o poveste care va porni de la ele sau care le va conţine.
E cineva atât de drăguţ care să se prefacă măcar că vrea să mă ajute? :)

sâmbătă, 23 iulie 2016

marți, 19 iulie 2016






E un verset care îmi place enorm. De fapt, tot capitolul îmi place foarte mult. Deseori uit adevărul acesta, că toate au vremea lor...Inclusiv plânsul, jalea, ura şi războiul. Da, toate au un timp al lor pe Pământ. Cred că e important să înţelegem că viaţa de aici nu va fi niciodată perfectă şi că, până la urmă, după râs vine plâns. Îmi e aşa de uşor să mă obişnuiesc cu faptul că lucrurile merg bine încât felul cum vin veştile rele, mai mereu pe neaşteptate, mă face să privesc confuză la ce se întâmplă ca şi cum nu aşa a fost mereu. Perioadele grele vor veni mereu după cele mai frumoase...Aşa e lumea în care trăim şi nu ar trebui să ne ia prin surprindere. Totuşi cred că e important să ne amintim că aşa cum spune Eclesiastul în acelaşi capitol, ruptul şi aruncarea pietrelor îşi au vremea lor, aşa cum şi cusutul şi strângerea pietrelor o au pe a lor. Cu alte cuvinte, oamenii vor strica mereu lucrurile şi va fi mereu un timp în care se vor răni, dar timpul acesta trece mai departe şi tot noi, oamenii, trebuie să reparăm ce am stricat şi să lăsăm rănile să se vindece. 
Orice lucru Dumnezeu îl face frumos...Am încredere în lucrul ăsta şi doar privind în jur, la natură, pot vedea cât e de adevărat. Timpul nu trebuie să fie mereu duşmanul nostru, poate că uneori trebuie doar să ne bucurăm de frumuseţea care deja ne înconjoară, acum, în momentul ăsta. 
Dar cu toate astea, mereu vom tânji după veşnicie, după aceea clipă perfectă care să nu se mai termine. E o dorinţă ascunsă în inimile noastre de a ne descotorsi de noţiunea de timp de care depind uneori insuportabil de tare vieţile noastre fragile. Asta pentru că nici versetul nu e atât de scurt ca în poză...

 Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

Timpul rămâne pentru noi acelaşi personaj misterios, când prieten, când duşman pe care nu putem decât să-l acceptăm cât trăim pe Pământ, şi revenind la ce am spus mai sus, n-ar fi rău, din când în când, să tragem un ochi în jurul nostru şi să vedem ce lucru a făcut Dumnezeu frumos acum. 


sâmbătă, 16 iulie 2016

Mulţumire

Dacă ar fi să scriu o listă cu toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare nu s-ar putea termina vreodată pentru că bunătatea Lui Dumnezeu întrece cu mult orice mi-aş putea eu imagina şi se înnoieşte cu fiecare zi. Aşa că, Doamne, mulţumesc pentru fiecare moment când M-ai ajutat deşi nu meritam, pentru fiecare clipă de pace pe care mi-ai dăruit-o şi fiecare rugăciune ascultată. Am o voce fragilă, dar Tu îmi auzi până şi şoaptele. Oricât de cumplit vuiesc oceanele, aşa cum spunea un cântec, Tu mă veghezi şi ştii cine sunt şi încotro mă îndrept. Chiar dacă de cele mai multe ori, eu nu.

Azi sunt bucuroasă. E linişte înăuntrul meu. În inimile oamenilor care mă înconjoară poate e acum furtună şi eu nu pot să le aud strigătul sau nu ştiu cum să-i ajut. Mi-aş dori să Îi cunoască mai mulţi pacea. Siguranţa dată de a avea un scop, o direcţie în care să mergi şi mereu speranţa aceea care nu lasă nimic să te doboare pe deplin pentru că te poţi mereu încrede în Dumnezeu şi în faptul că El te iubeşte. Încă mă uimeşte cât de mică devine orice teamă şi îngrijorare, cât de frumoasă devine brusc persepectiva asupra vieţii atunci când te încrezi în promisiunile Lui şi în faptul că Isus şi-a dat viaţa să poţi deveni o persoană nouă ce nu mai poate fi doborâtă de tot nici de ce spun ceilalţi, nici de probleme şi nici de propriile slăbiciuni ("Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea mea în slăbiciune este făcută desavârşită". 2 Corinteni 12:9)

Vorbesc în numele meu aici...Cu toate că sunt şi mă simt foarte binecuvântată, ştiu că nu o să trec prin viaţă ţopăind din floare în floare. Şi dap, aşa e, sunt atât de departe de a fi perfectă sau măcar aproape de cine cred eu că ar trebui să fiu. Dar Dumnezeu are un plan şi pentru viaţa mea şi nu e nimic mai liniştitor decât să ştii că Tata este în control, chiar şi atunci când fac pe mofturoasa şi mă plâng că nu-mi convin anumite lucruri, faptul că am zeci de mii de motive de mulţumire. (aşa cum spunea alt cântec) rămâne neschimbat...Aşa, ca dragostea Lui.

miercuri, 13 iulie 2016

Să nu adormi

Poate că atunci când ai să încetezi să fugi de umbra propriilor temeri, ai să vezi că prăpastia nu e atât de adâncă. Poate că atunci când vei fi suficient de curajos cât să recunoşti că asta e direcţia în care tu vrei să mergi, vei observa că în tot timpul ăsta ai avut aripi. Şi poate, doar, poate că atunci când îţi vei da seama că minciunile pe care ţi le cântai singur înainte de culcare nu te-au făcut niciodată să visezi ce îţi doreai, da..poate atunci o să îţi iei inima în dinţi şi o să faci pasul ăla în necunoscutul de care ai fost terifiat atâta vreme. Şi-ai să-l faci singur, fără să te împingă nimeni de la spate. Dar de asta îţi e cel mai frică, nu? Că dacă decizia îţi aparţine atunci nu mai ai pe cine să dai vina, n-a fost timpul, n-a fost nici vârsta, n-a fost ce îşi doreau ceilalţi de la tine, ai fost tu. Şi cum, tocmai tu dintre toţi oamenii, cu stima ta de sine fragilă, ai să suporţi gândul că greşeala (dacă e într-adevăr greşală) e numai şi numai a ta? Nu ai începe să te urăşti atunci, şi unde-ai ajunge? Dar nici acum nu ştii unde eşti...Ai aripi, dragul meu, dar n-ai să zbori niciodată cu ele dacă laşi să plouă peste tine nesiguranţă. Şi de unde apucăturile astea ale tale de a te comporta ca şi cum dacă începi să dansezi pe o anume melodie, n-ai să o poţi schimba vreodată. Uneori, mi se pare că vorbeşti ca şi cum ai fi fost bătrân încă dinainte să te naşti, ca şi cum simplul fapt că exişti ar fi motiv de dezamăgire pentru cineva...Şi lasa-mă să-ţi spun că nu sunt momente în care te înşeli mai amarnic decât atunci când îţi dispreţuieşti propriul potenţial. Adevărul e că e mai comod şi mai uşor aşa, să stai învăluit de modestie falsă, în loc să încerci să schimbi ceva.
Între timp eu voi fi aici, sperând că, poate, dacă îţi îngân cuvinte despre locul de unde ţi se deschid zările înainte, te vei şi uita în direcţia aceea, oricare ar fi pentru tine. Sau poate că vei fi mereu aşa cum eşti tu acum, adunând în buzunare bucăţi de gânduri negative învelite în scuzele potrivite... până vor fi prea grele să le mai poţi căra. Şi atunci va trebui cu adevărat să alegi ce vrei să faci: te opreşti sau le laşi în umră şi mergi mai departe? Dar poate că nu sunt eu cea care ar trebui să-ţi spună toate astea când şi eu sunt exact ca tine. 

marți, 5 iulie 2016

Dragă Iunie,

De ceva ani încoace nu te-am putut suferi. Felul meu de a fi nu s-a potrivit niciodată cu al tău sau al fraţilor tăi. Spui atât de tare ce simţi, treci atât de repede de la o emoţie la alta şi schimbi ce nu-ţi convine fără să-ţi pese de nimic...Dar eu nu vreau să părăsesc senzaţia confortabilă a unor decizii ce nu trebuie încă luate sau să îmi schimb culoarea pielii. Şi totuşi mă forţezi să o fac. E atât de greu să respir cu tine prin preajmă, Iunie şi cu toate promisiunile şi planurile tale, cu felul în care îmi şopteşti că timpul  în care pot să mă mai gândesc a trecut. Dar îmi promiţi şi lucruri frumoase, ca şi cum ai încerca să mă faci să mă trezesc din amorţeală apucându-mă uşor de umăr.
Ce îmi place la tine sunt furtunile tale, cu felul lor de-a urla scurt şi dintr-o dată că eşti supărat. Dar oricât de multe fulgere ar fi, toţi ştiu că e doar o ploaie de vară...Şi trece. Iubesc asta la tine, Iunie, că nu stai cu durerea în sân ca toamna şi ploile ei mărunte şi reci. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu adevărat între noi doi anul ăsta, dar cred că ne-am înţeles mai bine ca deobicei. Poate pentru că n-am mai încercat să îmi doresc să nu exişti, ci te-am luat aşa cum eşti. Dar, trebuie să recunoşti şi tu că pe mine m-ai găsit altfel...Mai puţin dornică să mă ascund de tine printr-un somn adânc, ignorând ca în celelalte dăţi faptul că nopţile tale sunt scurte.

*ideea de a scrie o scrisoare către o lună a anului am luat-o de aici