sâmbătă, 22 octombrie 2016

După ploaie

La fiecare pas puteai găsi câte un seniment. Iar scopul plimbării ei era chiar ăsta, să le adune cu grijă în buzunare cum adună copiii cele mai frumoase scoici de pe malul mării. Trecători erau puţini. Suficient cât să nu fie sufocată de atâtea priviri străine. După ploaie, toţi oamenii se plimbă singuri. Poate nu era totuşi un adevăr general, dar era ceva ce putea fi probat în universul strâmt al parcului. Şi asta era suficient pentru singurătate...Asta era de păstrat. Se aplecă din mers şi o ridică.
Norii se risipeau cum se risipeşte îngrijorarea la vederea zâmbetului cumva drag. Drag...Iubire n-aveai niciodată destulă, aşa că îşi mai strecură puţină în buzunar. Privirea îi alunecă apoi undeva în depărtare, la o clădire cu tencuiala căzută pe alocuri şi zidurile înnegrite, îmbătrânite de atâta vânt, soare, ploi şi suflete ce s-au asuns cândva între ele. Nostalgie. Fata o întoarse pe toate părţile şi o studie atentă. Era pătată de dor şi de regret. O păstră totuşi, hotărâtă să meargă mai departe. Căută o vreme în jur şi nu găsi nimic din ce îşi dorea, înafară de deznădejde. Aşa ceva nu voia. Era prea greu de cărat, oricât de mică ar fi fost. Sperând totuşi să dea peste ceva preţios, răscoli apatică pietrişul cu picioarele. Voia ceva cum era pasiunea sau măcar ceva rar şi învechit cum era tandreţea, dar nu găsi decât fericire ciobită şi nefolositoare. I se păru că vede ceva strălucind, dar nu apucă să-l atingă când simţi încolăcindu-se în jurul trupului ei un fior rece. "Nu e nimic" îşi spuse "Te pot păstra şi pe tine" şi făcu loc şi pentru teamă în buzunar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu