vineri, 14 octombrie 2016

Dragă Septembrie,

Ai fost important pentru mine. Mereu eşti, dar acum te-am simţit diferit. Ca pe un sfârşit şi început, deopotrivă. Şi poate că aşa ar fi trebuit mereu, în loc să aleg în fiecare an una din variante.
Două lucruri ţin minte că m-au impresionat profund. Când am văzut marea noaptea şi când m-a izbit din plin gândul că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Ciudat lucru, ambele sunt legate de timp. În momentul ăla, când valurile se spărgeau furios de mal m-a copleşit un sentiment pe care n-am să-l pot vreodată descriere. Ca şi cum posibilitatea de a trăi  pentru totdeauna înconjurată de o frumuseţe zdrobitoare, s-ar fi plimbat pe lângă mine şi m-ar fi atins uşor pe umăr. Ca şi cum o frântură din eternitate s-ar fi deghizat într-o clipă. Parcă totul e cuprins în viaţa mea între aceste două momente, când simt că totul ar putea ţine la nesfârşit şi când totul se prăbuşeşte. 
Recunosc că mi-a fost frică, Septembrie. Undeva acolo, poate încă îmi e. Şi încă îmi va fi. Asta mi se întâmplă când uit că am un Dumnezeu care e Stăpân şi peste viitorul meu, că nu totul stă în puterea mea, că uneori lucruri frumoase şi nemeritate se întâmplă ca, de altfel, şi opusul lor. Iar tu mi-ai readus aminte şi-ţi mulţumesc.
Sper că nu te-ai supărat când am spus că mi-aş dori să mai fie August. Dacă da, te rog să mă ierţi. Ai fost aşa blând cu mine şi mi-ai adus cel puţin tot atâtea flori ca o primăvară întreagă. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu