vineri, 7 octombrie 2016

Confesiune

-Bună, îţi spun eu. Şi tu nu răspunzi.
-Nu m-a auzit, îmi spun eu. Şi strig.

Cred că am făcut multe lucruri greşit şi continui să le fac. Şi nu învăţ mereu din ele. Sunt lucruri pe care nu ştiu dacă mai trebuie să le amân, dacă nu e o prostie din partea mea să încerc să le amân în primul rând. N-am vrut niciodată să umplu rânduri doar de dragul de a o face şi uite că o fac. Între timp, ceasul ticăie nemilos. Am uitat unde am rămas şi cu siguranţă nu ştiu de unde să încep.


-Îmi eşti străină, spui fără să te întorci.
-Cum? Nu mă mai cunoşti? întreb naivă.


Era o vreme când tânjeam după anumite reacţii ale oamenilor. O vreme când o pagină goală, gata să fie mâzgălită de orice mi-ar fi trecut mie prin cap, era un lucru obişnuit. Undeva, ceva în mine s-a schimbat. Şi am lăsat neterminat ce trebuia lăsat neterminat. Mă bucur că am făcut-o şi totuşi, oricât de ruşine mi-ar fi, nu pot să regret că am început să scriu ce-am scris. 

-Erai un doar un copil când te-am întâlnit, răspunzi plictisit.
-Încă sunt un copil.

Problema e că m-am luat prea în serios. Da, sunt un copil şi ce ştiu eu despre orice. Dar nu vreau să mă opresc...pentru că dacă am făcut ceva frumos vreodată, dacă am reuşit vreodată să pun cuvinte împreună într-un mod plăcut, n-a fost pentru că aş fi eu bună de ceva sau pentru că aş avea vreo înclinaţie oarecare, ci pentru că Dumnezeu a fost bun cu mine. Atât. 

-Deci recunoşti. Ştii cine sunt!, spun şi te fac să zâmbeşti. 
-Ştiam. Nu mai ştiu acum. Arată-mi.

Deci am să încerc să fac ce pot, sperând că nu voi fi prost înţeleasă. Încercând şi greşind, apoi ştergând, abandonând şi luând totul de la capăt. Chiar dacă nu ştiu încă unde duce drumul ăsta.


-Prostuţo, tu de ce nu recunoşti? Haide, spune!
-Îmi e frică. Şi vreau să vii cu mine.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu