joi, 11 august 2016

Iubire, spreranță, fericire

Ca susurul blând al unei ape, răsuna o chemare în mintea ei. Se făcea că încerca să alerge în întuneric, un întuneric atât de apăsător încât părea că îi îngreunează fiecare pas. Voia din răsputeri să ajungă la cel ce o chema, dar nu îndrăznea să încerce şi ea să strige, mulţumindu-se doar să se împleticească orbeşte.  Şi dintr-o dată nu mai era vis.  Era lumină de jur împrejurul ei, dar mişcările nu îi erau mai uşoare. Îşi simţea trupul cuprins de-o amorţeală atât de stranie încât îi luă câteva minute să-şi facă curaj măcar să se ridice.
-Ai dormit mult, copilă.
Era o voce atât de subţire încât dacă n-ar fi auzit cuvintele atât de bine articulate ar fi luat-o drept un ţiuit. Aşadar, nu era vocea care o chemase.  Cu o oarecare dezamăgire, se uită în stângă ei. Lângă pat o veghea o femeie micuţă cât un copil de şase ani.
-Ai dormit mult, reluă ea, şi mi-a fost teamă că n-ai să te mai trezeşti. Dar am tăcut şi te-am lăsat în pace. Păreai tristă în somn... Niciodată să nu trezeşti un om care pare trist, aşa mi-am spus mereu.  
Tăcere. Femeia se uită spre ceasul de pe noptieră şi păru că numără secundele unui minut, îndeletnicire care i se păru copilei că durează insuportabil de mult. Deşi nu voise la început să vorbească, se văzu nevoită să întreabe.
-Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar ştiţi cumva...
-Cine eşti? Ştiu tot ce trebuie ştiut despre tine, Claire.
Claire, mirată, dădu să răspundă, dar se răzgândi şi se hotărî să se gândească mai bine, înainte să-i spună femeii că nu o cunoaşte. Poate într-adevăr se mai văzuseră şi i se părea prea stânjenitor să pretindă că nu-şi aduce aminte de cineva care o recunoscuse.
-Da, da. Ştiu tot, continuă visătoare femeia cu glas subţire, ştiu că te numeşti Claire, că un domn te-a adus aici acum două zile, că dormeai şi m-a rugat să am grijă de tine. Ştiu că ai fugit de acasă şi de asta nu trebuie să spun nimănui că eşti aici. Asta îmi ajunge. Să păstrezi mereu tainele altora ca pe ale tale, aşa mi-am spus mereu.
-Atunci, ei bine, eu...Eu vă mulţumesc, murmură Claire nu mai puţin încurcată.
-Vino, am să-ţi dau să mănânci. Iar apoi...Apoi poţi să pleci sau poţi să rămâi. Cum îţi place.
Copila dădu uşor din cap în semn de aprobare când femeia pomeni de mâncare.
-Claire, cea care nu e aici, s-a trezit, strigă un băiat când o zări coborând scările.
De după colţ, apăru o altă fetiţă care strigă şi ea acelaşi lucru. Ca un ecou, se auziră pe rând alte glasuri de copii de diferite vârste şi la final o voce de femeie, puţin răguşită.
-Ei şi n-are de gând să vină să mănânce?
-Asta a fost sora mea, explică femeia cu glas subţire conducând-o spre bucătărie. Eu mă numesc Joy şi ea Hope. Suntem nişte gemene foarte diferite, o să vezi şi tu. Toţi copii pe care i-ai auzit au ajuns aici singuri sau aşa ca tine. Doar că ei sunt aici, iar tu nu eşti. Adică eşti, doar că n-ar trebui să fii aşa că le-am spus că nu eşti de fapt, înţelegi?
Claire dădu din cap aprobator fără să se gândească mai mult. Bucătăria roia de copii, unii o priveau curioşi, alţii o salutau şi chiar erau câţiva care se ţineau după ea încercând să se prezinte.
-Gata! Lăsaţi fata! S-a răcit şi prânzul ăsta, de când tot pun mâncare deoparte pentru tine, Claire...Ai auzit, Patty? De acum nu mai poţi să-i mănâni tu plăcinta.
-Trist, răspunse Patty ivindu-se de după colţ toată numai un zâmbet. Foarte trist. 
Odată Claire aşezată la masă cu prânzul în faţă, nimeni nu mai părea să o bage în seamă. Se mulţumi să mănânce şi să observe tăcută. Patty sporovăia de zor cu Hope în timp ce spălau nişte vase. Erau deseori întrerupte de copii mai mici care le tot trăgeau de şorţuri, dar ele răspundeau repede şi se întorceau la treaba lor. Patty nu părea mai mare decât Claire, nu putea deci să aibă mai mult de 15 ani. Claire încă se uita la ea când Patty se întoarse brusc şi exclamă încântată:
-Ai terminat, putem să vorbim acum!
Dintr-un salt se aşeză lângă ea la masă, împingând farfuriile deoparte.
-Eu sunt Patty, continuă ea. Am fost abandonată aici când aveam 7 ani. Şi tu eşti Claire. De ce ai fugit de acasă?
-Asta e... o întrebare foarte directă.
-Păi, asta e pentru că mi-ar plăcea un răspuns la fel de direct. Dar e în regulă dacă nu vrei să spui. Joy şi Hope nu o să întrebe, oricum, dar eu eram curioasă.
-Joy şi Hope, încercă Claire să evite subiectul, astea sunt numele lor adevărate?
-Nu ştiu sigur, dar nu cred... Să fim fericiţi şi să avem speranţă. Aşa vor ele să creştem. Sunt un fel de mame pentru noi. Iar noi toţi suntem fraţi şi surori. Iar fraţii mai mari au grijă de cei mici. Şi tot aşa. De unde avem bani pentru mâncare şi alte din astea, doar Joy şi Hope ştiu. Uneori mă întreb cât de bogate ar fi dacă n-am fi noi, dar vorbeam despre altceva. Despre tine.
Văzând că nu răspunde, Patty se hotărî să o încurajeze pe Claire vorbind în loc despre ea însăşi.
-Nu puteau să mă sufere, ştii. Mătuşa mea se prefăcea că-i pare rău să se despartă de mine, dar eu ştiam când m-a adus aici pentru că voia doar să scape de mine. Altfel m-ar fi vizitat. Mi-a fost frică la început, dar e frumos aici. E cam departe de oraş şi dacă nu ştii drumurile te pierzi uşor în pădure, dar nu e ca şi cum aş vrea să plec. Ai să rămâi şi tu, nu-i aşa?
-Nu sunt singură.
Claire privi în gol câteva clipe. Se răzgândi de mai multe ori înainte să spună în sfârşit:
-Ştii că m-a adus un bărbat? L-ai văzut?
-Da, era bătrân. N-aş fi bănuit totuşi că are părul alb dacă nu şi-ar fi scos pălăria când a intrat.
-Era croitorul familiei de la care am fugit eu.  Mi-a promis cândva că mă ajută aşa că întâi am fugit la el. Nu sunt sigură de ce am dormit aşa mult... Eram doar obosită, cred.
-Probabil ai mers pe jos prea mult. Pari destul de firavă.
Dar nu la felul ăsta de oboseală se referise Claire. Ceea ce o epuizase cu adevărat era senzaţia continuă că ziua de mâine nu-i va aduce nimic bun, că nimic din ce făcea nu va fi vreodată suficient s-o aprorie măcar de cine ar fi trebuit să fie şi că doar noaptea, când nu vedea şi nu simţea nimic, îi mai putea aduce linişte. La toată asta, se adăugă vigilenţa continuă a omului care fuge de ceva. Şi totuşi oricât de lung ar fi fost, somnul încetase de multă vreme să mai fie odihnitor.
-Dar dacă familia ta îşi perimitea croitor probabil eşti bogată. De ce ai fi vrut să pleci?
-Am fugit pentru că voiam să ajung undeva. Atâta tot, murmură Claire căutând parcă o scuză.
-Undeva unde să fii iubită? Înţeleg.  Şi eu căutam asta.

Trei bătăi puternice în uşă întrerupseră tot zgomotul din jur. Niciunul din copii nu se oprise din vorbit, ci mai degrabă Claire nu mai auzea nimic altceva. Ca un blestem, părea că temerile ei cu cât erau mai mari cu atât era mai probabil să se adeverească. Joy, la rândul ei, deschizând uşa atâtor necunoscuţi de-a lungul anilor, învăţase să deosabească oamenii după felul cum băteau în uşă. Claire nu vedea şi nu auzea, aşa că îi făcu semn lui Patty spre cămară. Alte trei bătăi răsunară la fel de hotărât.
-Să ne ascundem, îi şopti ea trăgând-o de mână fără să aştepte vreun răspuns.
Înghesuite printre rafturi şi saci din pânză, Patty o strângea protectoare în braţe, iar Claire se gândi că altădată ar fi profitat de gestul ei şi ar fi plâns încetişor, aşa, ascunsă. Dar acum îşi simţea inima împietrită. Asculta...Voci răguşite, paşi grei şi zăngănit de metal. Soldaţi.
-...şi după cum vă spuneam, contesa ţine la fată chiar dacă nu-i fiica ei. Cât despre conte, vă daţi seama că are acum inima sfâşiată, aşa că dacă...
-Minciuni, şopti Claire mai mult pentru sine. Sunt furioşi, nu trişti.
Nu putu distinge cuvintele mai departe. Zgomot de uşi trântite, un ţipăt în semn de protest, o cheie răsucindu-se în cămară. Claire simţi că putea iar să adoarmă şi probabil s-ar fi trezit altundeva. Şi aşa se întâmplă. O cuprinse iar aceeaşi amorţeală a corpului. Acelaşi vis. Aceeaşi voce.  
-Aşa ceva nu credeam că e posibil! Dintre toate prostiile pe care le-ai făcut! Să fugi, auzi la ea, să fugă de acasă. Dacă vrei să trăieşti la un orfelinat, îţi dau eu ţie orfelinat! După ce că îţi tolerez prezenţa aici! Explică-te! Haide!
-Nu am fugit...Voiam să merg undeva.
„Undeva unde să fii iubită?” răsună în mintea ei vocea lui Patty.
-De acum n-ai să mai mergi nicăieri!  Ar trebui să fii recunoscătoare pentru că...
Mama ei vitregă continuă să ţipe, dar Claire nu mai asculta. Fugise, da. Dar fără să aibă în minte o destinaţie anume. Crezuse că minte atunci când îi spusese asta lui Patty, dar adevărul era altul: Un loc în care ar fi avut o şansă să fie iubită, asta căuta. Locul ăsta nu era aici, cu o mamă care nu era a ei şi un tată căruia îi păsa prea puţin cum se simte copilul unei soţii pe care o urâse. Copilăreşte, un fir de speranţă îi încolţi în inimă.
Şi mai fugi de acasă de câte ori se ivi ocazia. Se întorcea singură, aşa că nimeni nu se mai obosea s-o caute. Dar Claire ştia bine că dacă ar fi lipsit prea mult, ar fi fost adusă cu forţa înapoi. O strecură de atâtea ori pe Patty în castel încât servitorii începură s-o recunoască. Dar timpul trecea şi încetul cu încetul Claire nu mai era o copilă, ci un pion valoros ce trebuia căsătorit cu persoana potrivită.
***
-Ce face Claire? Încă doarme?
-Mă tem că da, Stăpâne. Doamna a spus că nu se simte bine şi nu vrea să fie deranjată.
-Asta îmi tot spui de o săptămână. Dacă-i bolnavă, să mă lase să chem un doctor.
În ciuda protestelor timide ale servitoarei, bărbatul deschise vijelios uşa. Claire stătea sprijinită într-un cot privind în gol nepăsătoare.  Făcu un gest vag în semn de salut, fără să-şi schimbe poziţia.
-Dormeai, iubito, nu-i aşa?
-Şi aş mai fi dormit, dar o soţie n-are parte de odihnă când soţul vrea să-i vorbească.
Amândoi vorbeau pe un ton mai rece şi mai tăios decât voiau de fapt.
-Am venit să-mi iau adio. Frontul mă cheamă, după cum am spus.
-Sper să te întorci cu bine.
-Ar putea fi ultima oară când te văd.
Claire nu se gândise la asta. Se ridică în capul oaselor şi încercă să-şi îndulcească tonul vocii.
-Am să te aştept şi-am să mă rog.
-Adio, atunci.
Cu inima goală, Claire îşi conduse tăcută soţul până la ieşire. Acum era cu desăvârşire singură şi tot ce voia să facă era să se întoarcă în pat. Visă iar întuneric.
-De ce e mereu întuneric?
-Pentru că nu ai speranţă. Cum vrei să vezi înainte fără speranţă?
Aşadar în sfârşit vocea îi vorbea. După toţi anii în care o auzise doar chemând-o...
-Ce îţi doreşti cel mai tare?
-Un copil, dar am încercat...Nu cred că...
-Ce îţi doreşti cel mai tare, cu adevărat?
Claire căută adânc în inima ei înainte să răspundă. Poate că într-adevăr, toată posibila ei fericire se rezuma la o singură dorinţă, bine conservată de când era ea însăşi doar o fetiţă.
-Un copil, ca să-l pot iubi şi să mă iubească.
-Speră, atunci.
***
Scrisoarea nu o luă pe Claire prin surprindere şi totuşi plânse. Într-un colţ ascuns al inimii ei se bucura că putea să plângă moartea soţului ei şi nu rămăsese rece, privind în gol. Tot atunci, pe deplin stăpână pe avere şi castel se simţi cel mai singură. Îşi angajă mai multe menajere, doar din dorinţa de a avea mai multă viaţă în jurul ei.  Stângace, nu ştiuse niciodată cum să se descurce cu oamenii de pe aceeaşi treaptă socială cu ea. Aşa că rămăsese izolată în castelul ei întunecos.
-Îţi fac un ceai, Claire?
Surprinsă că cineva o strigă pe nume, se întoarse brusc şi fără să se poată stăpâni ţipă scurt şi ascuţit:
-Patty!
Dar era o Patty diferită de copila veselă şi sănătoasă pe care şi-o amintea Claire. O Patty slabă, cu cearcăne în jurul ochilor şi pielea gălbuie. O invită repede să se aşeze alături de ea şi îşi povestiră toate prin câte trecuseră, iar când îi spuse că venise să lucreze ca servitoare, Claire nici nu voise să audă.
-Nu te prosti! Suntem surori, nu mai ştii? Dar Hope şi Joy? Casa lor plină de copii? Ce s-a ales de ea?
Patty dădu uşor din cap şi tristeţea îi întunecă şi mai tare chipul.
-Nu mai sunt...Au murit acum câţiva ani. Imediat înainte să mă îmbolnăvesc şi eu. Nimic nu mai e acum acolo. Te-am căutat mult, Claire. După ce ai plecat fără să scoţi un cuvânt, toate au început să-mi meargă prost şi sărăcia să se ţină scai de mine. Dar ştiam că tu m-ai fi tratat mai bine dacă aş fi lucrat pentru tine...În mare parte, recunosc, de asta speram să te găsesc.
-Joy şi Hope...N-am apucat niciodată să le mulţumesc.
-Dar eu! Simt că le datorez mai mult decât un ocean! Ele m-au crescut, Claire şi n-am apucat niciodată să returnez măcar jumătate din dragostea primită.
Afară ploua încetişor. Claire privea îngândurată picăturile mărunte de ploaie cum se scurgeau pe lângă geamuri ca lacrimile adunate în colţul ochilor. Aşteptă în tăcere până când plânsul de afară se opri şi o luă pe Patty la o plimbare. În norii care se risipeau şi-n felul în care ele două mergeau cot la cot era o promisiune pe care lui Claire îi fu greu să o ghicească.  Ajunseră tocmai până în sat şi dădură să se întoarcă, când Patty observă la marginea drumului, ghemuit şi tremurând, un mic cerşetor. În schimbul câtorva monede, îl convinseră să-şi spună povestea, iar  în mintea lui Claire încolţi o idee plină de speranţă.
-Vino cu mine, dacă spui că nu ai unde să te duci, zise ea şi se aplecă lângă băieţel. Locuiesc într-un castel, ştii, mare şi plin de lumină.
Patty avu şi ea la rândul ei un gând îndrăzneţ. Toată un zâmbet, ca în ziua când o întâlnise pe Claire, se aplecă şi ea şi-i întinse o mână.

-Ne bucurăm să te cunoaştem. Numele meu e Joy, iar ea e sora mea, Hope. 

3 comentarii:

  1. Vaiiii, ce frumos! Cât talent ai! Trebuie să scrii neapărat o carte! ❤ câte emoții! Bravo! Să nu te dai niciodată bătută! Scrie! ❤

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur din tot sufletul că ţi-a plăcut. Fără cuvintele alese de tine n-aş fi reuşit. :) Mulţumesc mult, Daria!

      Ștergere
  2. Vai, am pielea de găină. M-a impresionant tare mult și nu pot să-ți spun cât de frumos e scrisa si ce poveste minunata am avut șansa să citesc. As vrea, poate la un moment dat sa fie chiar și mai lungă, dar asta contează mai puțin. Bravo Ana:) Esti o scriitoare înnăscută!!

    RăspundețiȘtergere