duminică, 12 noiembrie 2017

Aş vrea să vină o zi în care să încetez să mai cânt despre cât de slabă sunt eu, ci despre cât de puternic eşti Tu, Doamne. 
Cum poţi avea atât de multă răbdare cu mine? Cum e posibil să mă iubeşti când vezi inima mea, aşa stricată cum e? Cum? Când nu fac decât să mă concentrez pe mine. Eu nu sunt în stare, eu mă plâng mult, eu încerc să fentez regulile cu care eu singură m-am împovărat, eu refuz să fiu ajutată şi apoi plâng fiindcă mă simt părăsită, eu am două feţe, îmi e groază să sufăr fie şi câtuşi de puţin pentru ceea ce cred, nu îmi place să mi se spună că am greşit, eu mă străduiesc să păstrez aparenţele, eu tânjesc să simt că lumea se învârte în jurul meu, eu, eu, eu, eu, eu, eu. Sunt obsedată de mine însămi.
Dar Tu rămâi bun, dincolo de tot ce mi se pare că înţeleg...dincolo de circumstanţe, dincolo de lumea mea. 

joi, 12 octombrie 2017

Dragă Octombrie,



Uneori mi se pare că sunt prea multe.
Aş fi vrut să îţi vorbesc despre noi începuturi, despre o anume senzaţie de ruptură şi despre alte câte s-au mai întâmplat în timpul în care ai fost absent.
Dar adevărul e că sunt atât de multe, mult prea multe lucruri pe care îmi doresc să le fac şi locuri unde vreau să merg şi mi se rupe inima când mă gândesc că nu voi avea niciodată timp de toate.
Ştiu că n-ai milă de mine, Octombrie, ştiu că nu-ţi vei face zilele şi nopţile mai lungi ca să aibă ameţita de mine timp de învăţat, de scris şi de visat.




miercuri, 4 octombrie 2017

Peste atâtea mări

Să nu mă uiţi când te avânţi peste mări tulburi în goana ta după soare. Cu ochii aţintiţi către zare, am să te aştept în linişte aici departe, printre scoici frânte de valuri. Pe tine nimeni şi nimic nu te va frânge, ştiu. Porţi cu tine mereu zâmbetul acela strâmb al tău, în braţele tale se odihneşte curajul şi e sete de viaţă până şi în felul cum respiri. Sunt încredinţată că eşti în siguranţă oriunde ai fi. Cum pot fi totuşi atât de sigură? Priveşte atent. Ai dragostea mea agăţată de jachetă.

vineri, 29 septembrie 2017

Dragă Septembrie,



                    Mă găseşti diferită anul ăsta. Nu ştiu cum se face că tot ţie îţi scriu cu toate că din ultimul an tu ai fost cea mai liniştită lună. Ce aş putea să spun? 
                   Mă găseşti diferită anul ăsta şi totuşi amândoi ştim că sunt tot eu. Oamenii cresc, se schimbă, dar tot ei înşişi rămân. Cel puţin asta e senzaţia pe care mi-ai dat-o până acum. Îţi vine să râzi, nu? Îţi imaginai tu vreodată că mă vei găsi cu zâmbetul pe buze în pragul unui nou început? 
Bietul de tine, nu e nici măcar începutul pe care mi-l tot dăruiai de atâţia ani încoace.
Între noi fie vorba, tic-urile mele continuă să se agraveze parcă. Şi am mai dat-o de câteva ori cu stângul în dreptul cu toate că poate din afară nimeni nu ar putea să observe. Îţi zic doar ţie, aşa, căci ştiu că vei ţine secretul.
                  Să mai treci pe la mine aşa şi anul viitor. Să râdem împreună fără nicio grijă, pierzând zile făcând orişice şi mai nimic. Eşti aşa de blând cu mine, Septembrie. Mereu ai fost. Ar fi trebuit să înţeleg de mai demult, poate. Ştiu că nu vrei să îmi cer scuze...E firesc până la urmă să ţi se pară că înţelegi mult mai bine anumite lucruri după ce au trecut.
             

vineri, 22 septembrie 2017

Trei cuvinte #4: dor, nebunie, primăvară


Cana de ceai din mâna ei se răcise de ceva vreme. Ea stătea sprijinită de perete privind absentă ninsoarea.  Era bine înfofolită şi totuşi senzaţia de frig parcă nu dispărea nicicând, indiferent de anotimp.  Din cele opt ceasuri de pe perete numai unul mai funcţiona, deşi era şi el în urmă cu cinci minute. Pe lângă ticăitul lui tot ce se mai auzea era sforăitul unui bărbat ce adormise pe canapeaua din sufragerie. Se desprinse din visarea ei abia când vărsă neatentă câteva picături de ceai.
-Omule, strigă ea enervată întorcându-se spre ceasul care funcţiona, scoală-te. Doar nu vrei să dormi până la noapte.
Bărbatul se ridică anevoie, dar mai zăbovi câteva minute bune înainte să-i răspundă. Tăcerea se scurgea mereu atât de firesc între ei doi.
-E şase ceasul, zise el, cu toate că nu se făcuse încă cinci. Să-i dau de mâncare piscii. Pe unde e, oare?
-Pisici îţi trebuie ţie! Mi-ai mâncat zilele cu ele! La mine nu te gândeşti că trebuie să-mi iau medicamentele? Tu ai fost azi la farmacie, ce ştiu eu unde le-ai pus.
Iar tăcere. Femeia începu să se foiască. În tot timpul cât stătu la fereastră gândurile ei nu se îndreptaseră decât spre trecut, iar acum nu putea să nu-şi îngăduie plăcerea de a se plânge cu amărăciune soţului ei de toate lucrurile care nu merseseră bine în viaţa lor. El aproba din când în când în timp ce-i căuta medicamentele printre rafturi. Nu auzea prea bine, dar fiecare lucru pe care ea i-l spunea mai fusese rostit de poate chiar sute de ori.
-Ia spune, aşa-i că pe asta nu o mai ţineai minte? Întrebă ea pe un ton aproape triumfător. Îi plăcea să creadă că ea era cea a cărei memorie funcţiona cel mai bine.
-Păi ce! Mi-ai spus tu să iau linte?
Nu mai avea cum să se apere. Se dăduse de gol şi nu mai avea cale de întoarcere.
-Tu auzi ce zic măcar? Dar aşa ai fost mereu! Ferească Dumnezeu  să asculţi ce are omul de zis şi apoi tot tu te plângi, că n-ai cu cine vorbi şi că...Ia stai. Ce-i cutia aia? Nu, nu! Aia de deasupra, din dreapta! Ia uite, că nici n-am văzut-o! Ce-ai pus în ea?
-Nu e niciun suc pe ea!
-Ce e în ea!
De data asta femeia zbieră cât putu de tare. El începu să râdă.
-Nu mai ştii? Din vară e aici, au găsit-o copiii când săpau prin curte. Ei cum să nu ştii! Voiau să-şi îngroape capsula timpului când de fapt...au dat de a ta. Să nu-mi zici că de atunci ai uitat să o deschizi!
Înmărmurită, întinse mâinile după micuţa cutie de metal. Se uitară împreună prin ea. Conţinea un număr dintr-un ziar, o păpuşă din cârpe, o monedă, câteva fotografii şi un plic cu o scrisoare.
-Uite! Ce tânără şi frumoasă eram! Şi totuşi ce mi-o fi trecut prin cap? Ce să fac eu acum cu toate astea?
Totuşi, deschise cu grijă plicul şi citi cu voce tare scrisoarea. Se certă singură pentru modul ei copilăros de a privi viitorul. Viaţa ei luă de multe ori nişte turnuri care ei, după câte se vedea, nici măcar nu-i trecuseră prin minte.
-Cred că eram nebună! Exclamă ea când descoperi că înafară de spernaţe de viitor şi isorisiri ale unor întâmplări care acum i se păreau fără nicio importanţă, ea cea tânără îi aşternuse pe hârtie şi o poveste. Ceva ce semăna cu un basm. Era despre o prinţesă a cărei prinţ trebuia să plece într-o călătorie, dar îi promisese iubitei lui că se va întoarce la ea odată ce va veni primăvara. Vara şi toamna au trecut, dar o vrăjitoare blestemă ţinutul cu o iarnă fără de sfârşit, ca prinţul să nu se mai întoarcă vreodată. Iarna ţinuse deja o sută de ani, iar dorul prinţesei creştea pe zi ce trecea.  Povestea se sfârşea aici, cu o mică notă în josul paginii.
„Aş vrea să o continui tu, eu cea din viitor. Până la urmă, ce s-a întâmplat? A mai venit primăvara?”
-Ei? Întrebă amuzat bărbatul. Cum e, deci? Vine sau nu primăvara?
-Tu te pui la mintea mea de atunci? Ce contează...Chiar dacă ar veni, prinţesa e prea bătrână.
Femeia se ridică şi se îndreptă anevoie spre bucătărie, dar soţul ei continuă să o bată în glumă la cap.
-Deci ăsta e sfârşitul? Ar trebui să-l scrii. Şi când mai vin copiii pe aici să citească cum prinţesa moare de dor.
-Ce ai? Ai înnebunit de tot acum la bătrâneţe?
-Sincer vorbind, dacă prinţesa eşti tu, ar uita pe cine şi ce aştepta de fapt. Ar rămâne doar cu dorul.
-Ce ştiu e că prinţul sigur nu eşti tu! N-are nimeni pe lumea asta atâta răbdare, să stea după tine şi prostiile tale!
Atunci o lăsă în pace. Ştia că nu se va putea abţine mult. Va coace sensul cuvintelor lui în inima ei o vreme şi apoi va izbucni. Cum anume, chiar şi după o viaţă trăită împreună nu putea să prevadă exact.
-Nu pot să te sufăr! Îi strigă ea în dimineaţa următoare. Toată noaptea n-am visat decât prostiile astea...Am zis că am luat-o pe arătură de tot!
-Şi cum e vina mea? Tu ai scris povestea!
-Tu nu-mi dădeai pace cu ea...Aşa ai fost mereu, tu...
-Ascultă, izbucni şi el la rândul lui şi o luă de mână. Ştiu că sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut aşa cum trebuia, că ţi-am greşit. Dar aşa cum spui tu mereu, e prea târziu. Suntem prea bătrâni să ne mai schimbăm. Şi eu mă gândesc mult la ce a fost, dar nu poţi să trăieşti doar cu asta. La ce bun să te tot amărăşti cum faci tu mereu...Numai despre asta vorbeşti. Nu crezi că e cazul să pui punct? Nu te mai poţi întoarce să schimbi nimic.
Ea îşi retrase tăcută mâna şi privi cu ciudă la pisica ce torcea la picioarele lui fără nicio grijă.
-Ţi-am zis şi eu aşa, să termini povestea aia. O iei prea în serios.
-Nu te pot suferi, mai zise ea o dată şi nu mai vorbiră despre asta.
În aceea după amiază, în loc să se uite la zăpada de afară ca de obicei, îşi luă nişte foi şi un creion în loc de ceai şi se aşeză la masă. Erau atât de multe lucruri ce se puteau întâmpla...Doar era un basm. Orice era posibil. Poate prinţesa pleacă să aducă primăvara, poate doar visează să o facă şi nu are niciodată curajul, poate că prinţul se întoarce oricum, poate că ea moare într-adevăr de dor.
-Ce nebună sunt încă, îşi zise şi începu să scrijelească în creion finalul.

*Ar fi trebuit să o scriu de tare mult timp. Îmi pare rău.
Încă mai primesc sugestii de cuvinte aici 








vineri, 4 august 2017

Mid-Year Book Freak Out



Mulţumesc tare mult Maria pentru tag. E scuza perfectă ca să îmi readuc blogul la viaţă. :) M-ai salvat.

1. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017?
 
Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Strugaţki.
E scurtă şi puţin cam bizară şi a ieşit perfect din tiparele în care m-am cufundat anul ăsta.

2. Cea mai bună continuare (a unei cărţi) citită în 2017?
Cred că am terminat Catching Fire în 2017. Este al doilea volum din trilogia Jocurile Foamei de Suzanne Collins. (ca şi cum nu aţi şti).

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.
Serendipitate de Andrei Cioată. :) Chiar că vreau neapărat.

4. O lansare anticipată din a doua jumătate a anului.
Aici chiar nu ştiu ce să răspund.

5. Cea mai mare dezamăgire
Engima Otiliei, cred. Ori am fost eu prea zăpăcită anul ăsta, ori... nu ştiu. Am să-i dau o a doua şansă cândva, dar deocamdată mi-a ajuns cu lecturile pentru bac.

6.Cea mai mare surpriză
Iona de Marin Sorescu. Nu mă aşteptam să îmi placă atât de mult... Nu pretind că am înţeles totul, dar mi se pare o piesă superbă, plină de semnificaţii profunde.

7. Noul autor preferat.
Nu cred că merge să spun că am un nou autor preferat după ce am citit o singură lucrare de-a lui.
Marin Sorescu, poate? Pentru că vreau foarte mult să citesc şi alte cărţi scrise de el.

8. Cel mai nou crush pe un personaj
Eu nu am crush-uri. (zise ea încercând să pară mai interesantă)

9.Cel mai nou personaj preferat
Iona... El singur.
(îmi pare rău, mă repet groaznic)

10. O carte care te-a făcut să plângi
Nu am plâns, dar Moromeţii de Marin Preda îmi pare o carte atât de tristă încât e minunată.

11.O carte care te-a făcut fericit
Iona
N-am citit cărţi fericite anul ăsta.

12. Cea mai bună ecranizare a unei cărţi pe care ai văzut-o anul acesta
Cocoşatul de la Notre Dame. Ştiţi voi? Animaţia Disney? :) L-am văzut chiar de anul nou şi mi-a plăcut aşa mult.
Nu ştiu dacă se pune pentru că nu am citit cartea...
Deşi ştiu că Victor Hugo scrie cărţi serioase...Şi tragice... Hai să ne bucurăm oricum că filmul ăsta simpatic există.

13. Recenzia preferată scrisă până acum.
Nu ştiu cum să spun asta să sune mai puţin penibil...
Am scris o singură recenzie pe blog. Şi nici măcar nu a fost anul ăsta.

14.Cea mai frumoasă carte pe care ai primit-o sau ai cumpărat-o anul acesta.

Imagini pentru little women pink cover

Mie îmi pare superbă.

15.Ce cărţi trebuie să citeşti până la finalul anului?
Toate cărţile necitite din bibliotecă (deşi ştiu că nu o voi face)
Vreau să termin Hoţul de cărţi. Apoi ar mai fi Darul lui Jonas, Alchimistul, Contesa de Charny, o carte de Ligia Seman (mă mai gândesc eu care). Asta aşa, neapărat, neapărat. Mai sunt multe altele.

Îndrăznesc şi eu să dau tag cuiva...Boundless Daydreamer. Şi dacă mai e cineva care vrea să facă această leapşă şi încă nu a făcut-o acum e ocazia. Vă rog, uitaţi-vă la ea... E tristă de la răspunsurile mele seci :( Faceţi fericită o leapşă cu răspunsurile voastre frumoase.



vineri, 3 martie 2017

trei cuvinte #3: umbrelă, ochi, cor

Se uita confuză în ochii bărbatului ca şi cum nu înţelesese de ce o oprise în stradă. Erau ochi mari, adânci, cu o căutătură aproape stranie, şi de-a dreptul...
-Umbrela, repetă el rupând-o din şirul gândurilor. Aţi uitat umbrela pe bancă.
Nu o uitase. O lăsase intenţionat, frustrată că i se părea ridicolă, probabil cel mai urât lucru pe care îl deţinea. N-avea de cât să o găsească cineva şi să o păstreze dacă-i trebuia.
-Oh, da, aşa e. Mulţumesc, intonă ea mecanic şi se strădui să zâmbească.
Bărbatul mai zăbovi câteva secunde, ca şi cum ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu făcu decât să-i zâmbească înapoi şi să o ia în direcţia opusă.
De ce trebuiau străinii să fie amabili mereu când nu trebuia? Se pricopsise cu umbrela aceea hidoasă, verde neon, cam cu o săptămână înainte. I-o dăruise o colegă, insistând că parcă arăta a ploaie afară şi de atunci nu mai ştia cum să scape de ea, deşi nu se îndura să o arunce pur şi simplu. Parcă era un blestem, uite cum se întorcea tot la ea. Ce i-a trebuit bărbatului aceluia să se trezească să alerge după ea...Chiar...Bărbatul acela. Parcă fusese ceva cu el.
-Poate că îl cunoşteam? şopti ea aşezându-se iar pe o bancă. El părea oarecum că mă cunoaşte. Sau m-a confundat?
Îşi scoase telefonul şi se prefăcu că trimite un mesaj. Scrisese doar "Avea ochii căprui.". Cine anume? Poate că avea să afle. Lăsă adresa necompletată. Se uită repede la ceas, cu un aer înadins zăpăcit, dar nu apucă bine să se ridice  când auzi un glas de bătrânel din spate:
-Domnişoară! Umbrela!

***
-Ai întârziat ieri la repetiţii ca să scapi de verziuciunea aia? întrebă distrasă una din colegele ei de cor în timp ce îşi mai făcea câteva retuşuri la păr, înainte de concert.
-Şi tot n-am reuşit, contiună ea să se plângă, dar colega nu mai asculta.
Îşi făcuse un obicei ciudat de a se înconjura tocmai cu oameni care nu prea îi dădeau importanţă, aproape ca şi cum s-ar fi temut să fie luată prea în serios, poate terifiată că oamenii i-ar fi găsit defectele prea mari dacă s-ar fi concentrat asupra ei. Credea că era mai bine să încerce să trăiască intr-un veşnic anonimat.
Atrăgea atenţia. Asta ura ea la umbrela aceea cu adevărat, anula parcă toate eforturile ei, mai mult sau mai puţin conştiente, de a se amesteca în mulţime şi de a trece neobservată. Era fricoasă din fire şi prea timidă ca să-şi asume riscul de a se şti observată de ceilalţi. Până şi faptul că alesese să facă parte dintr-un cor avea în mare parte legătură cu faptul că vocea ei se amesteca cu ale celorlalţi, formând un tot uniform, armonios. Nu era ea singura care trebuia să poarte povara tutoror ochilor aţintiţi spre cântăreţi şi atâta timp cât ştia că nimeni din public nu o privea cu adevărat pe ea în special, putea să suporte cu brio scena şi să dea tot ce avea mai bun.
Dar în seara asta era diferit. O pereche de ochi o căutau. Ochi căprui, mari şi adânci. Simţi parcă privirea lor şi se foi neliniştită la locul ei înainte ca prima piesă să înceapă. Concertul începuse demult când îşi dădu seama, în sfârşit, că cineva o priveşte şi îi luă mai apoi iar ceva vreme să se gândească dacă era adevărat sau nu, dacă la ea se uita bărbatul acel cu ochi căprui şi nu la un punct fix, oarecare. Se simţea de-a dreptul tulburată, poate nu atât de mult din cauza faptului că avusese de-aface cu el cu o zi în urmă şi nici că se uita la ea acum, ci pentru că realiza că probabil o mai făcuse şi înainte. Îşi aminti brusc, când îl văzu cu adevărat prima oară, făcându-şi loc atât de stângaci printre primele scaune, încât nu se putu abţine să nu râdă puţin în sinea ei.

La fiecare concert, el era pe unul din rândurile din faţă şi cu timpul ea învăţă cum să-i caute dinadins privirea. Aşa stânjenită cum se simţise la început, în alte dăţi parcă se întrista când îl vedea că nu vine. Îşi tot făcea planuri în minte, cum ar fi să ajungă să vorbească iar cu el, dar nu le punea niciodată în aplicare. Se mulţumea cu fiorul acela pe care i-l dăruia atât de generos. Îndrăznise chiar să-i zâmbească odată, dar apoi îşi lăsă ochii în jos pentru restul serii. Poate dacă n-ar fi fost emoţia anumitor cântece, vagul lor schimb de sentimente n-ar fi avut atâta putere, cel puţin nu în inima ei...Sau pentru mintea ei în care se cuibări pe nesimţite, printre multă îndoială, gândul  că el pentru ea venea atât de des la concerte.

***

Era într-o dispoziţie atât de bună încât nici măcar faptul că se afla într-o cafenea nu o împiedică să fredoneze încetişor. Îşi băuse de mult cafeaua, dar aştepta să se mai potolească ploaia de afară. Verziciunea se dovedi, spre exasperarea ei, mai puternică decât orice altă umbrelă pe care ea o avea şi pe care vântul le rupsese atât de uşor. Dar nu şi "verziciunea" care se încăpăţâna să reziste, parcă tocmai ca să-i facă în ciudă.
Urmări plictisită cu privirea dâra de paşi pe care o lăsaseră bocancii ei pe podeaua albă a cafenelei. Persoana din faţa ei se pregătea se plece. Afară ploaia nu dădea semne să se oprească prea curând. Şi atunci îl văzu. Fusese în tot timpul ăsta chiar acolo, dar cu spatele la ea. Îi observă în sfârşit profilul acum când se ridică şi simţi cum trăznetul care tocmai se auzi afară parcă o lovise şi pe ea. El era, fără îndoială! Dar ce să facă? Să îi vorbească pur şi simplu fără niciun alt context, cum putea ea să facă una ca asta? Dacă totul fusese într-adevăr doar în mintea ei? Dar uite-l că pleca şi o şansă ca asta probabil că nu urma să mai aibă. Îi veni o idee şi se avântă şi ea, după el, în ploaie.
-Umbrela! V-aţi uitat umbrela! strigă ea agitând "verzitura".
Zăpăcit, privind spre propria umbrelă, se întoarse sprea ea. O recunoscu şi expresia feţei îi trecu de la uimire la o evidentă încântare.
-Da, aşa e! Mulţumesc, spuse el pe un ton jucăuş. Dar văd că dumneavoastră nu aveţi una...Nu vreţi să vă conduc?
O privi lung şi ea parcă încerca, fără să reuşască, să nu se lase pătrunsă de ochii lui mari, adânci, cu o căutătură aproape stranie şi de-a dreptul...fermecătoare.